Căutaţi
Română
  • English
  • 正體中文
  • 简体中文
  • Deutsch
  • Español
  • Français
  • Magyar
  • 日本語
  • 한국어
  • Монгол хэл
  • Âu Lạc
  • български
  • Bahasa Melayu
  • فارسی
  • Português
  • Română
  • Bahasa Indonesia
  • ไทย
  • العربية
  • Čeština
  • ਪੰਜਾਬੀ
  • Русский
  • తెలుగు లిపి
  • हिन्दी
  • Polski
  • Italiano
  • Wikang Tagalog
  • Українська Мова
  • Alții
  • English
  • 正體中文
  • 简体中文
  • Deutsch
  • Español
  • Français
  • Magyar
  • 日本語
  • 한국어
  • Монгол хэл
  • Âu Lạc
  • български
  • Bahasa Melayu
  • فارسی
  • Português
  • Română
  • Bahasa Indonesia
  • ไทย
  • العربية
  • Čeština
  • ਪੰਜਾਬੀ
  • Русский
  • తెలుగు లిపి
  • हिन्दी
  • Polski
  • Italiano
  • Wikang Tagalog
  • Українська Мова
  • Alții
Titlul
Transcript
Urmează
 

Un loc în Lumea înălţată este asigurat prin sârguinţă cinstită, Graţia Maestrei şi Mila lui Dumnezeu, partea 16 din 19

2024-09-16
Lecture Language:English
Detalii
Încărcaţi Docx
Citiţi mai multe
Ei spun că Buddha a mâncat chiar și picior de persoane-porci. El nu a făcut-o niciodată. Nu. El chiar a spus că oricine consumă carne de persoane-animale nu este discipolul Său. Voi știți cu toții asta. Dar în zilele noastre, oamenilor pur și simplu nu le pasă de asta. La început, Buddha a permis acest lucru pentru că unii oameni veneau și nu știau nimic. Deci, Buddha a spus: „Dacă trebuie să mâncați carne de persoane-animale, atunci mâncați acest tip de carne cu karma mai puţină, carne fără karma, cum ar fi că este deja mort pe stradă sau care a murit de moarte naturală. Sau cineva le-a ucis, dar nu pentru voi personal și nu auziți strigătul persoanelor-animale atunci când sunt ucise.” Dar acesta a fost doar la început. [...]

Pentru că în acel moment, Buddha trăia doar sub copac, în copac - așa cum unii copaci au o scobitură. Un copac mare, ca un copac bodhi, trunchiul acelui copac putea fi precum o casă sau chiar mai mare, și era o scobitură în acel copac, aproape de rădăcină. Când se separau în timpul procesului de creștere, atunci Buddha se așeza într-una din acele cavități, ca mulți dintre călugării de dinainte. Și acum unii încă mai fac asta sau stau într-o peșteră sau așa ceva. Deci, oamenii veneau să îl vadă pe Buddha. Ei nu înțelegeau că trebuie să fie vegani sau altceva, deci trebuiau să meargă la piață să cumpere mâncare, să mănânce și să se întoarcă din nou pentru a-l vedea pe Buddha mai târziu. Buddha nu avea o casă, nu avea o bucătărie, nimic. El mergea afară să cerșească. Deci, acești nou-veniți, chiar și călugării nou-veniți, veneau și plecau, veneau și plecau și mâncau.

Dacă Buddha știa că ei consumau carne de persoane-animale - ei erau nevoiți, pentru că nu știau ce este vegetarian, nu știau ce este vegan, nu știau de unde să cumpere; trebuiau să consume carne de persoane-animale - atunci Buddha trebuia să fie îngăduitor și să-i sfătuiască: „Dacă trebuie, atunci voi mâncați acest fel, acel fel de carne. Altfel, karma este prea grea pentru voi.” Deci așa au procedat ei. Dar mai târziu, Buddha a spus: „Sunteți deja mari. Cunoașteți deja Adevărul, Dharma. Deci, nu mai mâncați carne. Oricine consumă carne nu este discipolul meu; Deci, acum voi știți.

Și apoi, mai târziu, Buddha a avut un ashram, o cameră pentru El. I se spunea „camera parfumată”. Era pentru Buddha și existau multe alte camere pentru călugări. Dar uneori nu era suficient pentru că mereu veneau alți călugări, călugări bătrâni sau călugări vizitatori de la alte școli și nu aveau loc suficient. Atunci chiar și Rāhula, fiul lui Buddha, a trebuit să meargă să doarmă în zona toaletei. Acesta este modul în care Buddha l-a antrenat să fie umil, să accepte orice situație. Fiul lui Buddha, chiar. Un prinț, de asemenea - El era prinț, desigur... și a trebuit să meargă să doarmă în zona toaletelor.

Există o sutra care a consemnat toate acestea de la Marele Reverend Ānanda. Noi trebuie să îi mulțumim Lui, desigur, pentru multe sutre. Și trebuie să mulțumim multor altor reverenzi aflați sub aripile protectoare ale lui Buddha, care au înregistrat pentru noi toate aceste povești și învățături adevărate ale Dharmei lui Buddha. Multe sutre lipsesc sau sunt distruse. Desigur, după plecarea lui Buddha în Nirvana, mulți dintre călugării reverenți s-au adunat și au strâns toate poveștile și toate învățăturile lui Buddha și le-au pus împreună în categorii corespunzătoare. De asemenea, mulți oameni au vrut să învețe, deci au venit și au făcut copii. Dar după venirea musulmanilor și a altor invadatori, bineînțeles că ei au ucis călugării, au distrus templele și au ars multe, multe dintre sutre.

Dar unele au mai rămas, pentru că unii le-au dus în alte țări sau în alte zone unde nu au fost invadate. Așa se face că încă mai avem multe sutre în zilele noastre pentru a studia și pentru a ști care a fost învățătura lui Buddha, pentru a o urma și pentru a încerca să fim discipoli buni, nobili ai lui Buddha. Nu întregul pachet, nu întreaga învățătură a lui Buddha a ajuns într-o singură țară la acea vreme, deoarece unii călugări au fost nevoiți să fugă și să ia cu ei tot ce au putut pentru a se ascunde pentru a-și salva viața și pentru a proteja sutrele.

Astfel, unele țări aveau mult mai multe sutre decât alte țări, iar altele aveau sutre diferite față de alte țări. Deci, unii practică ceea ce ei îi spun Mahayana. Ei urmează învățăturile din sutrele principale care au fost lăsate în urmă, cum ar fi din India, apoi Xuanzang - un mare Maestru Care a mers în India și a luat unele acasă, sau a tradus acolo și a dus acasă în China. Și apoi, de acolo, s-a răspândit în multe alte țări.

Dar au fost unii care au mers și în alte țări, diferite pentru că, călugării mergeau unde puteau, sau în țara din care făceau parte, înainte de a veni să recupereze sutrele de la alți călugări din India, de exemplu. Prin urmare, orice au primit asta au primit, iar ei au practicat în consecință. Astfel, unele dintre școlile de călugări au urmat primele învățături ale lui Buddha. De aceea, ei o numesc învățătura budistă „originală”, în care Buddha încă le-a permis unora dintre ei să consume carne de persoane-animale, trei tipuri de... ei o numesc „carne purificată”. Așa cum v-am mai spus, persoanele-animale au murit natural, nimeni nu le-a ucis. Sau dacă voi trebuie să consumați carne de persoane-animale - dacă acele persoane-animale nu sunt ucise pentru voi, în mod special, personal, atunci o poți mânca. Dar, desigur, ei recitau o mulțime de mantre, o mulțime de purificări pe care Buddha i-a învățat, și ei știau deja în inimile lor că nu ar trebui să fie așa, dar o făceau doar temporar, în timp ce încă învățau.

În vremurile de demult, probabil că nu era ușor să meargă să cumpere mâncare vegană pentru cei care erau din alte țări, alte provincii sau alte județe, care nu erau obișnuiți cu viața și modul de viață din orașele în care se afla Buddha. Deci, ei au spus doar să mănânce tot ce puteau, să mănânce tot ce le dădeau oamenii temporar, până când se stabileau și învățau cu Buddha, sau rămâneau acolo, și atunci ar fi știut totul. Deci aceasta a fost prima toleranță originală a lui Buddha. Deci, oamenii, de exemplu, din alte țări apropiate de India la acea vreme, cum ar fi Birmania, Cambodgia, Thailanda, poate că ei au primit primele scripturi și sutre de la călugării mai în vârstă din India. Le-au luat acasă și nu au avut timp să ia alte sutre, sau acestea nu erau disponibile acolo unde se aflau ei. Deci luau tot ce puteau. Pe vremuri, nu aveam avioane, nu aveam iahturi mari, nu aveam mașini sau camioane pentru a transporta o mulțime de lucruri. Deci, imaginați-vă că niște călugări... poate că ar putea închiria o căruță cu boi sau ceva de genul. Dar nu le aveau peste tot. Deci ei trebuiau să se gândească că trebuie să transporte singuri sutrele pe un drum, într-o zonă, unde nu aveau nici mașină, nici autobuz, nimic.

De exemplu, în Himalaya, unde am urcat eu, în multe zone, am mers tot timpul pe jos. O singură dată m-am urcat în autobuz, pentru că noi eram deja aproape de un oraș, iar autobuzul era acolo. Cineva a închiriat autobuzul și m-au lăsat să merg cu ei. Asta este tot; asta a fost singura dată în Himalaya. Desigur, mai târziu, când am coborât într-un oraș, pentru a merge acasă, au existat căruțe cu cai și toate cele.

Dar în Himalaya, pe unde mergeam eu – nu era nimic. Doar mergeam în fiecare zi. Și pantofii mei erau uzi, picioarele mele erau umflate. Aveam doar două perechi de haine de tip punjabi - pantaloni, desigur și o tunică lungă care vă acoperă corpul până la genunchi sau peste genunchi, pentru ca oamenii să o poarte cu mai multă demnitate. Bărbații și femeile purtau așa ceva pe vremuri. Dar fără mașină. Și eu purtam mereu haine ude, pantofi uzi și aveam picioarele umflate, dar eram îndrăgostită de Dumnezeu. Nu mă temeam de nimic. Nu-mi păsa de nimic. Nu mă gândeam prea mult la absolut nimic. Nu m-am gândit, nu am comparat și nu mi-am dorit ceva mai bun - nimic.

Nu aveam nici foarte mulți bani. Trebuia să ţină, deci nu-mi puteam permite să am pe cineva care să-mi care bagajele. Deci, am cărat doar hainele mele. Un pulover - mă gândeam că poate aveam nevoie, pentru că asta era tot ce aveam - și încă o pereche de haine gen pijama punjabi în sacul de dormit, ca să mă protejeze de ploaie. Și una pe care aș fi purtat-o, atât. Nu-mi puteam permite nimic mai mult. Și o tigaie pentru a găti chapatis și a face ceai în același timp. Și o ceașcă mică de aluminiu și o lingură pe care a trebuit, de asemenea, să le vând mai târziu. Totul este prea greu când urci în zona înaltă a Himalayei. Și niciodată nu a trebuit să port puloverul, pentru că eu am continuat să merg și mi-a fost mereu cald, chiar și atunci când eram udă. Cumva, Dumnezeu m-a protejat - oriunde trebuia să fie uscat, era uscat. Doar picioarele erau ude pentru că mergeam mereu în zona umedă. Când se topește zăpada, este mizerie şi noroi și mereu umed. Dar în privința asta nu puteam face nimic. Aveam doar o pereche de pantofi sport din aceeia. Și nu aveam șosete după aceea.

Nu aveam nici măcar două perechi de șosete. Trebuia să le spăl și să le port, dar nu se uscau niciodată pentru că nu am avut niciodată bani suficienți pentru a închiria un loc lângă foc, pe care oamenii îl puneau la dispoziție în zona pelerinilor. Trebuie să mergi repede la o astfel de casă de refugiu, pentru că altfel vei rămâne în întuneric, pe stradă, în junglă sau pe munte. În Himalaya, nu aveți pe cine să întrebați, nu aveți vecini, nimic, doar niște case simple de lut pe care ei le-au construit aici și acolo, departe unele de altele, pentru pelerini, în caz că au nevoie de ele. Și toți pelerinii aveau cumva bani. Ei au plătit, iar eu doar am stat în spatele lor și mi-am pus șosetele în aer - în spatele grupului de oameni care stăteau - nu chiar în fața focului.

Dar niciodată nu m-am simțit rău sau rece sau altceva. Și dacă erau uscate, le purtam; dacă erau ude, le purtam, pentru că în dimineața următoare trebuia să pleci oricum. Nu poţi sta singură în casa aceea. Nici nu ai voie. Pleci și va veni alt grup. Eu nu știam prea multe despre nimic. Dacă oamenii plecau, plecam și eu. Uneori trebuia să merg singură, pentru că ei mergeau în altă direcție și mergeau foarte repede. Și eu eram singură, doar cu un băț, iar sacul de dormit devenea din ce în ce mai greu, pentru că ploaia îl uda. De asemenea, drumul era dificil și eu mergeam în sus. Dar eram fericită. Nu mă gândeam prea mult la nimic.

Photo Caption: Dansând pentru Soare cu recunoştinţă

Descarcă fotografia   

Vizionaţi mai multe
Toate părțile  (16/19)
Share
Share la
Încorporează videoclipul
Începe la
Încărcaţi
Mobile
Mobile
iPhone
Android
Vizionaţi în browser mobil
GO
GO
Prompt
OK
Aplicaţia
Scanaţi codul QR sau alegeţi sistemul potrivit pentru încărcare pe telefon
iPhone
Android